Bursu - copilul nemulțumit poveste scrisa de psiholog Maria Baumgarten

Sursa foto: http://www.rolereboot.org

A fost o dată, nu tare demult și nu foarte departe un copil pe numele lui adevărat Andrei, dar familia și prietenii îl numeau, mai în glumă, mai în serios „Bursucul” pentru că era nemulțumit tot timpul. El chiar considera că nu are nimic din ce ar putea să-l mulțumească. Verbul utilizat cel mai des de Bursu, prescurtarea de la Bursuc, era EU VREAU, iar fraza cea mai des utilizată: „Vreau să fiu lăsat în pace”.

Ziua lui Bursu începea așa:

Prima nemulțumire: De ce trebuie să merg la școală?

A doua nemulțumire: Ce plictisitor să stai la ore! Aș putea să fac cu totul altceva decât să mă plictisesc la clasa.

A treia nemulțumire: De ce colegii mei nu se comportă așa cum vreau eu? Trebuie să-i pun la punct.

A patra nemulțumire: Domnul profesor nu mă ascultă când vrea el, ci când vreau eu: M-a scos la răspuns, uite nu zic nimic, numai așa, pentru că eu sunt șeful!  Ce tupeu pe el mi-a dat 2, îi arăt eu lui, mie nimeni nu-mi comandă.

A cincea nemulțumire: Ce tupeu pe mama să-mi ceară să-mi fac patul și să mănânc când vin acasă! Nu vede că nu e treaba ei ce fac eu, ea să-și vadă de ale ei și să-mi dea bani pentru nevoile mele, nu de aia există?

A șasea nemulțumire: Cică să-mi fac temele, cred că au căpiat toți. Ia auzi tupeu, nu mă lasă afară că nu mi-am făcut temele! Unde se cred ăștia? Nu merg afară, dar nici temele nu mi le fac, să vedem cine câștigă.

A șaptea nemulțumire: Eu vreau să mă joc pe telefon, cică să las telefonul și să merg să mătur curtea. Au căpiat cu totul? Chiar oamenii ăștia nu pot să mă lase în pace? Toți au ceva cu mine, nimeni nu mă iubește. Numai cerințe stupide: învață, fă curat, ajut-o pe bunica, nu-mi vorbi urât. Nimic bun în casa asta.

A opta nemulțumire: Ăștia chiar nu se mai opresc: cică să-mi spăl vasul după ce mănânc, chiar nu știu ce să mai zic, până acum l-a spălat mama sau tata, acum sunt mai cu moț, vor să-l spăl eu. Chiar că mă umflă râsul, nu-l spăl și gata, să văd ce-mi fac nesuferiții.

A noua nemulțumire: Să mă joc cu fratele mai mic, spune mama. Eu îi spun, joacă-te tu că tu l-ai făcut. Ai vrut încă unul, spală-te cu el pe cap, nu mi-l pune mie în cârcă. Eu ți-am zis că nu vreau frate. Era mai bine singur, a trebuit și cu asta să mă scoateți din sărite. Acum îl iubiți mai mult, sigur, el este mai cuminte, el nu e ca mine rău.

A zecea nemulțumire: Asta chiar le întrece pe toate, după ce zi nașpa am avut, acum nu pot nici să mă culc când vreau. Ce tupeu ordinar pe ai mei, cică să mă culc la 10:00 că mâine mă duc la școală. Da ce, eu vreau să mă duc la școală? Pai nu vreau, culcați-vă voi și mergeți voi la școală. M-am săturat: reguli, reguli, reguli. Pe bune, în casa asta chiar nu se poate trăi. POATE ȘI PE MINE SĂ MĂ LASE CINEVA ÎN PACEEEEEEEEEEE! NU MAI SUPOOOOOORT!, a strigat vocea interioară a lui Bursu și a decis: cred că am să plec de acasă.

Și în noaptea cu pricina, Bursu și-a imaginat locul în care nu mai are nici o regulă de îndeplinit, nu mai trebuie să facă nimic din ce îi cer alții deoarece va fi în sfârșit liber de responsabilități, nimeni nu  îl va mai bate la cap cu cerințe excesive și ridicole. În sfârșit va face ce vrea el. Ideea de a pleca de acasă i se părea din ce în ce mai bună.

Zis și făcut, înainte de zorii dimineții, Bursu, cu câteva haine în trăistuță se furișă din casă și plecă să-și afle rostul. Avea 13 ani și acum era pe picioarele lui, băiat mare, cu pieptul înainte, plin de el, se simțea în sfârșit un om liber.

Merse el așa cât merse, dar după vreo 3 ore au început să-l doară picioarele și s-a gândit: Ce neinspirat am fost, oare de ce nu am luat bicicleta? Doamne ce bine era, dar nu e nimic; stau puțin să mă odihnesc și plec apoi mai departe.” Stând și odihnindu-se și-a dat seama că stomacul începe să fie neliniștit, iar senzația că ar mânca ceva era din ce în ce mai puternică. Hmmmmm, se gândi Bursu: „Începe să-mi fie foame, în graba în care am plecat am uitat să trec pe la bucătărie să iau ceva de ale gurii.” Se uită în jur și observă în față o livadă cu mere, intră în ea, culege niște mere și începe să le mănânce. În timp ce le mănâncă, fiind cald afară i se face sete, dar nu luase nici apă. „Haide să merg mai departe, poate găsesc vreun izvor”, își spune Bursu însetat și cu o senzație ușoară de foame, pornește mai departe în căutarea apei, prin soarele dogorâtor.

Papucii au început să-l strângă, pe cer se adunau nori de vijelie, habar nu avea unde mergea, ideea de libertate și entuziasmul au început să-l părăsească. În scurt timp a început să plouă torențial, acum era și ud și seara se apropia, temperatura scădea și avea o senzație neplăcută de frig și umezeală.

Gândul la locul călduț de acasă, mâncarea bună a mamei, erau din ce în ce mai vi în mintea lui. Acasă nu i se mai părea atât de groaznic, ba chiar un loc frumos și iubitor. În timp ce se gândea la acasă, îi era din ce în ce mai frig, iar apoi au început să-l fugărească o haită de câini fără stăpân. Alergând foarte tare, căci la sport Bursu era bun, a reușit să se urce într-un copac. Acolo, înfrigurat și trist a ațipit.

Când s-a trezit era într-o încăpere cu niște oameni severi care îl întrebau ce căuta în copac singur la vârsta lui. De ce nu e acasă și unde sunt părinții lui? Era poliția copiilor, care căuta copiii fugiți de acasă. Bursu le-a spus povestea lui și i-a rugat să-l ajute să găsească drumul înapoi spre casă. Și-a regăsit părinții bolnavi de îngrijorare și foarte triști. Se simțea vinovat că le pricinuise atâta durere. A promis că va colabora și îi va asculta. În sfârșit pentru Bursu acasă era într-adevăr acasă.